• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

Zi de sarbatoare

Eu credeam că numai pe mine mă întristează nourii și că numai eu sunt trist cînd nu se arată soarele, și nu bănuiam că cele ce mă încunjurau, lucruri ori dihănii, sunt aplecate șl ele spre un pesimism ciudat, cînd cerul se întunecă și e vreme de ploaie. Găini și rațe, îngîmfați cocoși și claponi cu arcuite pene, pestrițe picherițe, precum și emfatici și irascibili curcani trăiau într-o deplină frăție în curtea mea, în afară de puținii imaculați porci și alte multe lighioane.

Pe streșeni, lumea celor mai sus cu o treaptă, porumbeii de-a pururi amorezați și în neastîmpăr, schimbînd după plac orizontul cu o bătaie de aripă, nu m-au făcut să cred niciodată că au melancoliile lor, și singurul, poate, care-mi da de bănuit în această republică, al cărei președinte eram de drept, era numai păunul văduv, care, neavînd cui să-și arate strălucirile și podoabele, tînjea și protesta în graiul lui strident de cîte ori avea prilejul să-și arate vrerile.

Soarele, însă, de o bucată de vreme, călătorea, se vede, aiurea și uitase de lumea noastră.

Picuri mari de ploaie cădeau necontenit și tot ce era alb purta acum o pată. Lunecînd pe pămîntul hlisos, rațele se clătinau disperate, cu penele ude ; cocoșul părea mai mărunt la trup și nu mai avea parcă trecere în ochii supuselor, lividă era gușa curcanilor ca și cum un început de cangrenă ar fi pus stăpînire pe dînsa, plouate în adevăratul sens al cuvîntului erau găinile — și nu știu cum se făcea că pînă și porcul, care orișicum se găsea în elementul lui cel mai natural, devenise și el melancolic.

Așezat pe căpătîie, lîngă ușa pivniței, singur un butoi, în rotunzimea lui cercuită, părea vesel știind poate că, oricît de întunerec e afară pe ziua aceasta ploioasă, tot mai întunerec trebuie să fie înăuntru, în întunecimile hrubei.

Singur el stătea, cercuit în fier, ca un Prometeu, și nu era trist, căci închidea veselia într-însul. Lichidul roș ce-l avea în pîntece îl predispunea la vesele gînduri, într-o perpetuă stare de echilibru, căci el cap, pentru a putea fi amețit, nu are, precum nici pe picioare nu se sprijină. Visa cu beatitudine și cu dispreț la gintea aceasta pe care apa o adusese la starea aceea de decepționism în care se găsea.

Divinul alcool din el îi dădea toate visurile, soarele ce nu mai lucea pentru nimeni el îl avea lichefiat în sînul lui și deci eclipsă pentru dînsul nu era cu putință.

Ar fi manifestat veselia ce-o resimțea și ar fi împărtășit-o tovarășilor lui de curte, dar gura îi era încătușată de un cep și, așa fiind, își păstra, vrînd-nevrînd, gîndurile pentru el, stînd enigmatic în fața acestei zile fără soare.

Legănate, rațele treceau pe lîngă el, stropindu-l cu noroi ; disprețuitor, resfirîndu-și udul evantai îl săgeta păunul ; răzînd pămîntul cu o aripă murdară, trecea curcanul ; prostite de atîta beatitudine, căutau la el găinile cu ochiul lor mic sub pleoapa lăsată ; cenușii și anodine, ca ziua de afară, îi întorceau spatele picherițele, și melancolia mai neagră și mai adîncă urma să domnească peste această republică ce o stăpîneam.

Murdar ca însuși noroiul, porcul, însă, singur era optimist. Cu rîtul lui roș, el scurma ici-colo și nu-și pierdea nădejdea ; spre soare nu căta, căci îi era indiferent, dar ca unul ce avea spirit de investigație își urma explorațiile pînă ce ajunse în fața butoiului și se opri ca Oedip în fața unei enigme.

Tăcut și filozofic fi făcu ocolul, mirosi îndelung cu rîtul lui roz, temeinic își ținu infima coadă întoarsă în semn de întrebare și, apoi, fie prin voință, fie dintr-o imperioasă necesitate, oprit în fața cepului ce era singurul punct reliefat din atîtea rotunzimi, începu să se scarpine.

Cu voluptate, găsindu-și poate o alinare multiplilor paraziți ce trăiau pe socoteala lui, își urmă mișcarea, recidivă cu disperare, urmă cu paroxism, și iată că cepul, oricît era de lemn, pînă la sfîrșit nu rămase insensibil dezmierdărilor ca acest îndrăgostit străin venea să i le manifeste, și, cedînd, ieși ca un pumnal dintr-o rană, într-o explozie de sînge roș, făcîndu-l să se dea cu cîțiva pași înapoi și să privească cu urechile pleoștite la isprava ce făcuse.

Viu însă, generosul sînge ieși gîlgîind din izvor, se împrăștia pe pămînt, în meandre, alunecă printre surcelele și penele împrăștiate, se despleti în șuvițe și, cu un murmur domolit, se răspîndi în toată curtea, umplînd de miros coprinsul și punînd în mișcare toată lumea măruntă de aripi, de coarne și de copite, ce tînjea după soare în ziua ceea ploioasă.

Ceva nou se petrecea, în sfîrșit; o fîntînă abundentă de veselie curgea dezrobită de un rît, un elixir, în care soarele își lichefiase puterea robită în cercuri și doage de fier, izvora cu dărnicie, ca la o nuntă mare a cine știe cărui împărat.

Și atunci, după ce gustă porcul îndelung și lacom, își umflă și curcanul cangrenată gușă ca să soarbă și la fel făcu și plouatul cocoș și multele găini, și tristele și plîngătoarele picherițe, precum și tot norodul ce umplea curtea.

Ca în chermesele flamande zugrăvite de Rubens și de Teniers, o veselie uriașă și bizară se dezlănțui, tot soiul de glasuri înțiglate umplură aerul, tot felul de behăituri anormale, de trîmbițări ieșite din gamă, de cotcodăciri neobișnuite, de furioase nechezaturi se înfrățiră ridicîndu-se în tămbălău.

Veleități neașteptate se treziră. Aripi ce nu se ridicaseră niciodată de la pămînt năzuiră spre cer, mîndrii ce nu consimțise niciodată să se înjosească se vulgarizau, patricianul păun cu egreta lui de pietre scumpe pe creștet fraterniza cu domestica gintă laolaltă, cocoșul își pierduse tot imperiul și se clătina ca un sultan decrepit în fața cadînelor lui nedumerite.

Cineva ascuns, un spirit glumeț, într-o toană bună, părea că găsise mijlocul să le suprime tuturor centrul de gravitate, astfel se cumpăneau cu toții, lunecînd pe pămîntul hlisos, dînd unii peste alții, căzînd și ridicîndu-se, pînă ce într-un tîrziu, ca subt varga unui vrăjitor, adormiră, care încotro pe unde i-a apucat somnul.

Singur, așezat pe căpătîie, lîngă ușa pimniței, butoiul urma să murmure gîlgîindu-și veselia, strecurîndu-și divinul elixir în nenumărate meandre și șuvițe, lunecînd printre surcelele și penele împrăștiate, nepăsător de veselia ce răspîndise și la care singur nu lua parte, ca un filozof pîntecos ce era.


Zi de sarbatoare


Aceasta pagina a fost accesata de 706 ori.