Autori > Dimitrie Anghel
Tata
Ca un miraj nălucitor te-a chemat pe tine strălucirea aurului, și tu cel dezbrăcat de toate patimele ai alergat după el pînă ce ai căzut. Negrul neant la tine a fost mărginit de un zid de aur și zidul s-a prăbușit peste tine, îngropîndu-te sub el.
Ce urmăreai tu, de ce te-ai zbuciumat, de ce flacăra vie a minții tale a ars fără preget, ca vîlvătăile de foc ce le aprindeau și le hrăneau necurmat întîii oameni în vremuri obscure, ca să se apere de dușmănia fiarelor ?
După perdeaua de foc a minții tale, ai stat tu ascuns toată viața, apărîndu-te. Vie, puternică, fantastică, se consuma inteligența ta. Mari, flăcările jucau zvîrlind scîntei orbitoare. Vînturile întîmplărilor o înălțau și o coborau și ghearele lacome așteptau cu răbdare să te sfîșie ; sclipitorii ochi pîndeau din umbră stingerea marelui incendiu, ca să poată prin drumul de cenușă să ajungă pînă la tine.
Ce te împingea pe tine, căci din înfrîngeri și dureri, ca la mulți alții, a crescut energia ta. N-ai avut amoruri triste de uitat, nici patimi care să te dezguste. Ți-ai dat tu oare seama de timpuriu că totul se vinde pe lume, că voințele cele mai tari se încovoaie, că un picur de aur căzut pe conștiința cea mai liniștită întinde cercuri la infinit ?
Tu care erai cel mai conștient dintre oameni că lucru mai fluid și mai călător decît banul nu poate să fie, tu a cărui casă era schimbată într-o bursă, unde o goană eternă de jidovi venea împinsă necurmat de dimineață și pînă seara, cu dreapta întinsă ca să ofere și cu stînga ca să ia înapoi. Un potop întreg de hîrtii timbrate, de citații și de poliți, de proteste și adjudecări au curs cît ai trăit. Trăsurile au duruit fără încetare pe lespezile curței noastre, făcînd să tremure geamurile; la masa noastră albă și îngrijită toți nepoftiții oaspeți s-au așezat, toate fețele veroase s-au rînduit, toate figurile patibulare au apărut. Mîncările cu cifrele la un loc le mestecai, căci fiecare venea cu cifre, fiecare vorbea de sume fantastice, toți veneau să te îmbie cu ceva. Necontenit pe drumuri și între două trenuri, acum aci și acum aiurea... ; neodihnit și zbuciumat, pretutindeni călător, precum călător e de-a pururi și banul.
Cum nu stă el la un loc, așa n-ai stat nici tu. O clipă de răgaz n-ai avut să-ți mîngîi copiii. Străini am crescut noi de tine și puțin am auzit vorba ta. N-aveai tu o casă minunată, moștenită din părinți, cu un pridvor frumos și alb ce da spre o grădină, unde flori bogate rîdeau în straturi și unde un șipot plîngea necontenit, aducîndu-și aminte de copilăria ta ? Pentru ce atîta pămînt, cînd atîta cît se întindea în jurul casei tale ți-ar fi fost de ajuns să fii fericit! Tu tot mai multe ai vrut; pămîntul din tine cerea pămînt și a vrut să se întindă. Prin voința ta lanuri verzi și holde blonde au ieșit pretutindeni; sute și mii de brațe s-au ridicat ca să arunce sămînța și să coboare sapa. Pămîntului încă nou ce ar fi rodit, scrijelat de simplul fer de plug, tu i-ai adus complicate pluguri cu aburi, ca să facă arătura adîncă. Gestul sămănătorului l-ai înlocuit cu acela al mașinelor, al vechei săceri învîrtite ca un crai nou, secerătoarele ce se mișcau prin lanuri cu aripele lor fantastice și multicolore. Nimic nu era cu neputință pentru tine, și cum ai adus mașini, ai adus și oameni, ai golit cartierele transteveriane , ori Santa Lucia Neapolului ca să-i aduci la noi ; ai vrut să intervertești climele și să schimbi grîul în orez, pilaful cu mămăliga ; nimic nu te-a oprit în trufia ta, și pentru ce toate acestea ?...
Himera, eterna himeră care ne poartă pe toți și ne momește de a fi cum n-a mai fost altul. Deschise sunt căile toate, himera-ți întinde cîrca, și dacă ai urcat pe ea crezi că-ți e de ajuns să vrei, și să te înalți în soare. Ai fost slăvit și temut, ai simțit marea voluptate de-a fi mișcat oamenii, te-ai bucurat poate făcînd să se încovoaie umerii multora sub disprețul banului tău, inima ta a bătut mai tare cîteodată, cînd ai putut să aduci puțină fericire deschizîndu-ți darnică dreapta, dar avînturile toate trebuie să fie fără popas, și cel ce merge spre soare nu trebuie să cate înapoi...
Ai șovăit o clipă, boala te-a doborît, flacăra marelui incendiu, după care se ascundea mintea ta, a început să pîlpîie, și cînd ai văzut lacomii ochi ce te pîndeau, ascuțitele gheare ce stau de atîta timp gata să te sfîșie, nemaiavînd ce arunca pentru a o hrăni, ai lăsat-o să se stingă și te-ai dat învins.
Și astăzi cine-și mai aduce aminte de tine, cine mai știe cîte pămînturi ai avut sub soare, cîte lanuri au rodit prin voința ta, cîte guri au avut ce să mănînce, cîtă viață și energie ai cheltuit în căutarea strălucitorului aur... Dar pe fiecare îl cheamă un miraj, și cum nu te înțeleg eu pe tine, care mi-ai dat ființă, tot așa nu m-ai înțelege nici tu, dacă ai vedea de ce mă zbucium și cărui altar slujesc.
(1911)
Tata
Aceasta pagina a fost accesata de 744 ori.