• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

Sunt lacrimae rerum

Ce dulce intimitate se desprinde dintr-o gospodărie veche... Sunt unele în care lucrurile fac parcă un singur trup cu odaia. Ele stau nemișcate, și vremea trece peste ele, nimic nu le schimbă, soarele poate pătrunde ici-colo și le mai pălește fața cu sărutarea lui fierbinte, o mărgea poate dintr-o perină se desprinde, o floare pe un covor se decolorează, o fotografie într-o ramă se acopere de o ușoară negură.

Încolo, ele stau, dormitează trăiesc cu viața lor latentă, și e de ajuns să miște una din ele ca întreaga armonie să dispară.

Apoi, cine trăiește mult într-o casă îi place să păstreze orînduială. Ochii s-au deprins cu liniile, și ființa ta intimă sufere dacă-ți clintește cineva un vas de pe o consolă, un portret de pe o etajeră, ori cel mai mic lucru, care ocupa un loc bine definit pentru tine în spațiul odăiei tale.

Mătușa Elencu, însă, era inamica oricărei stabilități. Nemișcarea pentru dînsa era moartea, și lucrurile i se păreau că devin rigide și îngheață dacă stăteau încremenite două zile locului. Apoi praful era cel mai mare dușman al ei. Firul de praf îl urmărea și înaripata molie, care nălucește arar în aer, bătînd fantastic din aripioarele ei făcute din veștede culori.

Mărunta pulbere fină și impalpabilă care se ridică și joacă atunci cînd intră în sulul de raze al biruitorului soare pe ferestre pe dînsa o înnebunea...

Nimic nu era destul de strălucitor, nimic destul de curat, și odăile parcă nu erau făcute pentru hodină și reculegere, divanurile nu erau inventate pentru a te putea întinde lenevos pe ele și visa, fotoliile din jurul meselor, pentru altceva lăsate decît pentru a sta la sfat, covoarele, pentru alt scop țesute decît pentru a ținea cald și acoperi zgomotul cînd mergi pe ele.

Nu, dulapuri, console, oglinzi, covoare și celelalte pentru ea erau făcute ca să dea de lucru unei gospodine. Și de aceea mobilele erau într-o veșnică mișcare și stăteau mai mult pe afară decît în casă.

Precum persanul stă de-a pururi cu o roză în mînă, turcul cu o narghilea sau cu un șirag de mătănii, așa se identifica și ea cu un pămătuf pe care nu-l părăsea niciodată. Intra cu pasul ei de nălucă, se pleca pe fața străvezie a oglinzilor, cerca cu degetul ei uscat cea mai mică pată și era de ajuns să i se pară ceva, ca să hotărască : "Azi scoatem din salon !" sau : "Mîini afară cu odaia albastră" !...

Și bietele mobile abia aciuiate apăreau în ogradă. Tînjitoare și cu brațele întinse, se rugau parcă vechile fotolii. Sarcastic rîdea pianul cu dinții lui de fildeș, stăruitor se rugau ochii celor din rame, dar toate erau zadarnice. Covoarele întinse pe funii singure știau ce pățeau, căci pe atunci nu era încă inventată mașina asta minunată, a cărei trompă intrată pe fereastră culege ca prin farmec, fără a clinti lucrurile din loc, tot ce se poate aciuia în ele.

De dimineață zgomotul începea. Parchetele deveneau lucii ca oglinda, oglinzile — ca fața apelor bătute de lună, și nu era lucru să nu fie întors, bătut, sucit, șlefuit ca și cînd ar fi trecut vreo molimă prin casă sau s-ar fi așezat moartea o clipă la căpătîiul cuiva. Fugeau gîngăniile și fluturii, și pînă și încăpățînatele furnici nu mai călcau pe acolo de atîta neliniște. Păianjen nu cred să-și fi țesut în vreun ungher al lui, nevăzut, mreaja, nici stăruință de rîndunică să-și fi lipit cuibul sub vreo strașină.

Uscată și dreaptă, ca sculptată dintr-un lemn străvechi așa era mătușa, și anii nu-i puteau domoli hărnicia.

Ca o floare stranie, ținînd pămătuful în mînă, umbla, și pe unde-i călca pasul, precum se iau dihăniile după vrăjitor, așa umblau și mobilele după dînsa. Foșnind trecea rochia ei ca un val obosit, pe parchete, și pumnul acela de oase fără de astîmpăr, energia aceea, ce poate dacă ar fi avut alt scop ar fi dat cine știe ce roade, se cheltuia așa zadarnic. Pentru ea singura mobilă ce a stat nemișcată vreodată a fost desigur numai sicriul, căci moartea plictisită de atîta mișcare într-o zi i-a luat pămătuful din mînă.

Ca un viteaz ținînd steagul, așa a murit ea, și de galbenă ce era și uscată, mai galbenă părea acum. Tăcute priveau și stranii oglinzile la ea, reflectîndu-i chipul. Liniștite și așezate pe hodină păreau fotoliile. Ca un zbor nebun de coțofane, cu tărcate aripi, se lăsase și încremenise clapele pianului. O molie, cu aripile ei veștede, se ridică în aer și flutură ca o ironie, stăpînă parcă pe nemișcatul imperiu. Severi priveau ochii portretelor din rame și o bucurie tăinuită, o liniște țesută în umbra perdelelor parcă se desfăcea și stătea gata ca să cadă, o pace și o împăcare neobișnuită trecea din mobilă în mobilă și se împînzea pe tot. Trupul greoi și nevăzut al liniștei se întindea parcă pe sofa și-și lăsase capul obosit pe o pernă de mătase, știind că n-o s-o mai tulbure nimeni. Așa stătea liniștea privind în gol sau poate la sora ei moartea, ce s-așezase și ea nevăzută într-un fotoliu și privea cu drag cum curg liniștite ceasurile și neoprite de nimeni se statornicesc umbrele...


Sunt lacrimae rerum


Aceasta pagina a fost accesata de 649 ori.