Autori > Dimitrie Anghel
Reveria unei statui
Pe piedestalul lui de marmoră, din ziua solemnă cînd buciumul a sunat prelung și alba pînză ce-l acoperea a căzut ca luată de vînt, pe calul de bronz, cu piciorul ridicat, gata parcă să pășească de pe soclu, înțepenit puternic în scări, ținînd în dreapta buzduganul, cu cununa de bronz pe creștet, Ștefan-Vodă privește parcă înaintea lui peste veacuri.
De-a dreapta și de-a stînga, tunurile mute străjuiesc, și vîntul toamnei tîrzii, trecînd cu suflarea lui rece, îi murmură parcă un cîntec trist, o întîmplare străveche, un basm din vremuri legendare.
Soarele l-a luminat cu strălucirea lui de foc, ploi de primăvară l-au spălat, iernile i-au schimbat pe rînd hlamidele de hermină, și anii au trecut tot mai mulți, tot mai mulți...
Peste gîtul încordat al calului cu fruntea ridicată sus, ochii lui privesc, și piața goală dimprejurul lui parcă se umple de lume.
De pretutindeni, de pe străzi, roiuri negre curg, pe vîrful catargurilor flamurile bat amintindu-i victoriile lui trecute. Tropote de cai răsună, lumini fugare trec și se mută pe chivere și coifuri, epoletele ard în soare. Și lîngă el, iată, ieșind ca din pămînt, un cort rotund cu baldachin de catifea roșie, cu albastre perdele de atlaz, și iată, ori i se pare lui, că lîngă cort s-a făcut un jilț de piatră străveche, lustruit de vremuri, în care a stat odată.
Da, e jilțul lui, de-a cărui spetează s-a râzimat de atîtea ori și a visat plecîndu-și capul pe mînă în ceasurile de îndoială. E jilțul lui, în fața căruia au venit și au îngenunchiat atîți năpăstuiți ca să asculte cuvîntul de judecată, e jilțul lui părăsit la Cetatea Neamțului, de unde a plecat într-un ajun de bătălie.
Pete roșii de sînge i se zugrăvesc dinainte, capete tăiate bolborosesc în agonie, chipuri viclene de boieri se adună în sfat, soli cu haine prăfuite apar, și el nu mai e pe calul lui de bronz, ci pe jilțul de piatră, într-o sală veche cu arcade sonore... Dar un cor de glasuri a răsunat și piața iar s-a umplut de lume, și întreaga oștire în haine lucitoare a dus arma pentru onor, și nu e oștirea lui, și cîntecul pe care ei îl cîntă, cu toate acestea, el îl cunoaște, e cîntecul străvechi pe care îl cîntau oștirile lui, e tot același cîntec, și auzul i se înfioară ascultînd :
Hai, frați, hai, frați,
La năvală dați,
Țara v-apărați.
Dar pînă să prindă bine cuvîntul, o suflare de vînt venind a împrăștiat din nou tot norodul acela adunat, a golit piața ca prin farmec...
Îndărătul lui un ceas a bătut, și tot soiul de oameni, unii cu figurile necăjite și triste, alții cu ochii șireți și gesturi mari, ținînd portofolii subsuoară, birje grăbite cu cai fantastici, chipuri străine de jidovi adulmecînd după chilipiruri au început să roiască spre vechile curți unde ținea el sfat odată.
Și i se păru parcă ciudat că nu mai vede nimic din vechile ziduri cu metereze ce împrejmuiau curtea, că nu mai vede turnul străvechi de la poartă cu clopotul lui și cu străjerii de pază, și, uimit, căuta iarăși să-și aducă aminte...
Vremile se abătură din nou din cale, și meșterul amintirii clădi un palat frumos cum era pe vremuri, îl lumină in bătaia soarelui, dură copaci și verdeață împrejurul lui, dete glas fîntînilor să cînte și dezlegă întreaga viață cu obiceiurile și datinele apuse.
Un clopot prinse atunci să sune și cunoscutul glas îi aminti biserica pe care o zidise.
Apoi o vulvoare îi jucă pe dinaintea ochilor, luminînd tot cerul. Flăcări lacome se înalță ațîțate de vînt, se îngeamănă și se despletesc, și un nor gros de fum, ca o cortină, se lasă peste această vedenie.
Și meșterul amintirii, după ce perdeaua de fum s-a dat într-o parte, a prins să-l clădească din nou mai frumos și mai mîndru decît era.
Și anii curg cu întîmplările lor. Tot alte fețe apar în ceardacurile palaturilor, tot alte chipuri de domnițe visează la geamuri, tot alți boieri se adună în sălile mari la sfat. Dar geana de foc ca un blăstăm din veac în veac aleargă sub streșini, pînă ce din palatul străvechi n-a mai rămas piatră peste piatră.
Și acum, în clădirea sinistră ridicată îndărătul lui, în clădirea aceea unde necurmat ușile se deschid și bat, glasuri stridente răsună strigînd nume de împricinați. În sălile mari, imagina tristă a lui Crist răstignit pe cruce prezida împărțirea dreptății. În haosul acela de săli, pașii măsoară neliniștiți clipa cînd cumpăna se va pleca spre partea lui, în odăile acelea mucede norocul fiecăruia doarme în in-foliile prăfuite ale arhivelor, în vestibulurile triste se adună acuma și se strecoară misiții, iată lumea pe care o aduc valurile vremii.
Piatră peste piatră n-a mai rămas din ce a fost, și el singur, în amurgul acesta de toamnă, între tunurile mute ce-l străjuiesc, pe calul lui de bronz, cu piciorul ridicat, gata parcă să pășească de pe soclu, stă visînd la vremile de altădată.
(1910)
Reveria unei statui
Aceasta pagina a fost accesata de 669 ori.