Autori > Dimitrie Anghel
Represiune pentru represiune
Sunt cîțiva ani acuma de cînd colaborez la "Viața românească", unde am fost ospitalizat cu drag și am scris necenzurat de nimeni, decît o singură dată, cînd A. Mirea s-a apucat să parafrazeze un mesaj regal, în care se vorbea, ca totdeauna, de marile reforme ce aveau să se întindă peste țară ca o binecuvîntare. Aceasta este dar proba cea mai evidentă că doctrina poporanistă a d-lui Stere și a tovarășilor dumnealui nu era impusă nici unui competiționar la coloanele sus-zisei reviste.
Apoi, a face artă după un anumit calapod și pentru un anumit scop ar fi monstruos, și diverșii scriitori care scriu astăzi, dacă ar fi făcut așa, ar fi fost, desigur, cu neputință să fie grupați. De altfel, un grup omogen și statornic, în afară de cei ce țin rubrici speciale, adică omogenitate anonimă, nu a fost niciodată. Scriitorii s-au perindat la întîmplare, au apărut și au dispărut la intervale, aducînd fiecare tributul fanteziei și muncii lui, după cum au binevoit.
Fel de fel de nume s-au perindat, de diferite păreri ori școli, de diferite vîrste și cu diferite aptitudini diametralmente opuse, și toți, în sfîrșit, au fost bine primiți și cinstiți, ceea ce, firește, face onoare gazdei.
Un singur scriitor, care a scris la toate revistele și la toate ziarele, a stat deoparte, și acela e d-l Gîrleanu, pentru care recenzenții acestei reviste n-au găsit niciodată măcar un cuvînt binevoitor. Ce mister poate să se ascundă sub acestea ? De ce n-are talent Gîrleanu, și pentru ce are agronomul Sandu-Aldea, această fină lamă de ferăstrău a literilor noastre. Pentru ce cuvinte de laudă și deschiderea largă a coloanelor aceluia ce n-a avut niciodată destulă pietate și bun-simț să-și aleagă un pseudonim cînd poartă numele lui Neculai Beldiceanu, și numai cuvinte de ponos pentru d-l Gîrleanu. Să fie mai interesanți monștrii lui Aldea, decît micele personagii din Lumea celor ce nu cuvîntă, să fie mai simpatică lumea de mahala a celui ce înjosește o memorie scumpă decît minunatele juvaere ale lui Gîrleanu ?
Ori poate toate acestea își aveau explicația într-o antipatie personală, care, la drept vorbind, e omenească, căci care din noi nu are anumite simpatii ori antipatii pentru unii oameni sau unele lucruri ? Idiosincrasiile nu se discută.
Acestea mi le spuneam eu, gîndindu-mă la cazul d-lui Gîrleanu, acest fecund și variat scriitor, al cărui stil și ingeniozitate m-au fermecat totdeauna. Cînd iată că ultimul număr al "Vieții românești" îmi dă un fel de explicație, prin pana d-lui Ibrăileanu, care face o crimă de lès-umanitate autorului cu pricina, pentru că ar fi cerut să supuie unui tratament inventat de domnia-sa pe mult oropsitul și încercatul de soartă muncitor al plebei noastre.
Într-un articol plin de vehemență și de ironie, dl. Ibrăileanu, parcurgînd în sus și în jos Europa, numai pentru a arăta ce strigăte s-au ridicat pretutindeni contra măsurilor de represiune corporală, înfierează și denunță opiniei publice odiosul gest al blajinului scriitor. Gestul de lès-umanitate abia schițat către urechile plebei l-a făcut să se revolte și să găsească accente de un patetism care m-a uimit. Evocarea cnutului cu sfichiuri plumbuite mi-a înfiorat de neplăcere epiderma, și fără să vreau, toate instrumentele de tortură pe care le-a inventat sălbătăcia omenească mi-au revenit în minte și am găsit legitim strigătul de alarmă al domnului Ibrăileanu.
Apoi, după ce toate aceste neplăcute senzații s-au potolit în mine, am luat colecția "Vieței românești", această primitoare gazdă a noastră a tuturora, pe care o păstrez cu sfințenie, și, răsfoind-o, am căutat să văd ce s-a scris în vremile acelea triste, cînd o pată roșie de sînge s-a întins peste ogoarele țărei noastre. Și cerul parcă deodată s-a luminat de flăcări împurpurînd zările. Toate sângeroasele întîmplări de atunci, pe care le-am auzit povestite și care au găsit un așa de palid ecou în literatura noastră, mi-au revenit în minte. Pornirea aceea la omor a brutelor sanguinare, lipsite de orice control, care au făcut hecatombe pretutindeni pe unde au trecut prin sate, tot poporul acela de cruci și troițe ce-și întind deznădăjduit brațele la toate marginile drumurilor de țară, toate urmele de obuze care au rămas ca niște peceți neșterse unde au ajuns, toate tiparele mînilor pline de sînge lăsate pe varul caselor, ca o amintire neștearsă, m-au umplut de fiori și de groază... Și am răsfoit "Viața românească" înainte, m-am plecat pe paginile pline de doctrine înțelepte, de umanitar poporanism, și în afară decît rătăcirea literară de la Stoborăni n-am găsit nimic. Nici un strigăt de revoltă, nici un cuvînt de indignare pentru așa vastă pată de sînge.
Ce făcea d-l Ibrăileanu atuncea ? Era absent oare din țară, era bolnav, nu citea Universul ? Pentru ce atîta mutism, pentru ce făcea parte din lumea celor ce nu cuvîntă ? Se poate face o comparație oare între nevinovatul gest preconizat de Gîrleanu și gestul covîrșitor și larg al coasei pe care o poartă totdeauna moartea cu sine ?
Și n-am mai răsfoit "Viața românească".
Iată dar ce rău face primitoarea și simpatica revistă, care m-a
ospitalizat totdeauna, cînd judecă numai după antipatii personale și ia
zăbala în dinți pentru un simplu gest nevinovat.
Represiune pentru represiune
Aceasta pagina a fost accesata de 687 ori.