Autori > Dimitrie Anghel
Mama
Mamă ! Ce puțin am rostit numele tău și cît de vag îmi aduc aminte de tine... O negură te învăluie și parcă din neguri e urzit și conturul tău.
În fața mărei, unde am stat, privind neîntrerupta goană a talazurilor, acolo m-am apropiat mai mult de tine și am căutat să te rechem. Din fundul orizontului aceluia ce-l hotărăște linia curbă a mărei, de acolo ai venit tu. Pe o noapte dulce cum e aceasta, un vas legănat, ce și-a scris pieritoarea dungă pe cer, te-a adus desigur. Și pe cheiul acesta singuratic, unde întîrzii eu, visînd uneori, au coborît pașii tăi, de bună seamă.
Ca și acum, neastîmpăratele talazuri se ridicau ca niște fantome din mare și alergau de-a lungul digului de piatră sură ca să privească portul. O semilună pală, brodată pe un steag, lucea și atunci pe înaltul unui catarg, și tu desigur, cu fața întoarsă peste umăr, ai trebuit să privești tristă pe largul întinselor valuri ce te despărțeau de țara ta...
După marginea curbă a mărei, unde se închide orizontul, acolo unde încep apele albastre ale Bosforului, e o altă lume, și tu de acolo ai venit. Multele lucruri ciudate, ce dorm în sufletul meu, de acolo mi le-ai adus. Nostalgia ce o resimt în fața marilor ape, cînd văd o pînză albă, fîlfîind ca o aripă de albatros, de la tine trebuie să-mi vie. Îngustele caice, cu șirul lor de vîslași, plecați pe rame, de aceea mă farmecă.
De după marginea curbă a mărei, unde palatele da marmoră coboară cu treptele lor pînă în valuri, de acolo, ca valurile aceste ce călătoresc și murmură necurmat, îmi vin amintirile.
Ca o odaliscă, cu fața acoperită, vine trecutul și mă cheamă. De multe ori, tot cîmpul infinit al mărei se acoperă parcă de dănțuitoare ce-și flutură vălurile diafane în lună și joacă. Dantele albe îmi par spumele talazurilor și cîntări line de harfă, mîni de vis, ce trec visătoare pe strune, eternele cîntări ale apei...
Spre linia aceea caută ochii mei și așteaptă o lumină. Pe margine de apă ai fost născută tu, și de aci nestatornicia gîndurilor mele, de aci veșnica frămîntare, de aci fantazia de a clădi necontenit, precum clădește marea talazurile ei, ca în urmă să le dărîme iarăși.
După linia aceea ai lăsat tu visurile tale de copilă, întîile tale prietenii, toate dorurile tale, pe care eu astăzi trebuie să le trăiesc din nou, desigur.
A rămas ceva departe, o fășie de viață, care a trebuit să te urmărească atunci cînd m-ai născut pe mine, de nu mai am eu astîmpăr și nu mă pot împiedica să visez.
Fără de preget, gîndul meu arde și mă chinuiește; apropierile cele mai ciudate se fac într-o clipă ; simțiri ce nu le pricep mă încearcă ; lucruri ce nu le-am bănuit îmi par firești și o sete, o necurmată sete de iubire mă învinge.
Fără de vreme tu ți-ai închis ochii, și eu ți-am văzut așa de puțin dragile lumini aplecate peste mine ; fără de vreme mînele tale au încremenit și eu le-am simțit așa de puțin mîngîierea.
Gura ta a tăcut așa de curînd și farmecul vorbelor dulci, ce le poate spune o mamă, au sunat așa de puțin în auzul meu. De copil n-am avut nimănui să spun ce mă doare, ochii mei n-au avut către cine să se întoarcă, mînele mele spre cine să-și întindă deznădejdea.
Și tu erai duioasă, mamă... Puținele cărți ce au rămas de la tine, cu pagini însemnate pe margini, spun că ți-era drag să visezi, povestesc că te-au încîntat și pe tine vorbele sonore și ritmata cîntare a versurilor.
Ai visat și tu, și mi-ai lăsat partea asta și mie, hărăzindu-mi putința de a mă înduioșa și de a-mi aduce aminte de toate.
Aci însă am fost mai aproape de tine. Muezinul, ce iese în cerdacul minaretului cînd se face cerul violet spre seară, mi s-a părut firesc și cunoscut de cînd e lumea și nu știu de ce mînele lui întinse spre cer mi-au spus întotdeauna mai mult decît semnul crucei. Albele moschee m-au fermecat și m-au atras la pragul lor ; tristele și neîngrăditele cimitire, cu norodul lor de pietre îngropate în pămînt, mi-au povestit mai multe decît lespezile noastre...
Cu ochii tăi le văd eu, desigur, toate acestea, cu sufletul tău le simt, fără îndoială ; de aceea nu mi-e dragă luna, decît cînd se ridică în crai nou.
Și totuși, abia dacă pot să-mi aduc aminte cum era fața ta, căci o negură te învăluie și parcă din neguri e făcut și conturul tău.
(1911)
Mama
Aceasta pagina a fost accesata de 742 ori.