Autori > Dimitrie Anghel
Cedrul
Majestuos își înalță fruntea, în ziua aceasta primăvăratecă și îndulcită de soare, bătrînul cedru din Grădina Plantelor și freamătă căutînd în zări neagra dungă a cocorilor, ce vin din țara lui.
Străin și singur visează patriarhul la țara Libanului, unde praful de pe drumuri se ridică în pulbere de mărgean roș.
Murmură așteptînd să-i răspundă o șoaptă de palmier, tace ascultînd surdul zgomot ce-l face rodul unui măslin în cădere, se cutremură cu tot frunzarul văzînd pe orizont cum trec norii deși, închipuind caravane.
Anemone albe înstelează verzile mări de ierburi, crini uriași își scutură polenul în soare, miresme tari de roze vin să-i îmbete frunzarul.
Vorbe străine însă răsună, și bietul patriarh amintindu-și că e în surgun își încetinează păinjenișul de rămurele, încremenește din nou rotunda-i umbră pe pămînt și tace.
Placa înfierbîntată de soare, ce o poartă pe trunchi, cu inscripția anului cînd a fost smuls din pămîntul țării lui și peste care se înclină curiozitatea trecătorilor, îl arde ca un stigmat...
Cercuri rotunde, ca undele unor vibrații, i-au pornit din inimă și i-au scris viața an cu an.
În cele mici dorm amintirile care se trezesc și îl înșeală cu fantasmagorii ce i se par că le-a visat. Unele peste altele, spun apoi celelalte mersul timpului, lupta cu furtunile ; largi, cele din urmă, nesigure și depărtate, șerpuitoare și abia văzute, își scriu păinjenișul ca ultimele unde ale unui val ce vine obosit să se spargă de un țărm.
Întemnițat din miile acestea de cercuri, ce-l cuprind de sus și pînă jos, își ascunde viața centenarul și tace.
Tumultuoasă, venind de departe din pămînt, prin miile de rădăcini ca prin niște subterane, cît ține ziua seva urcă, susură poate, cotind prin miile de pridvoare și ganguri, se înalță, se împrăștie prin milioane de canaluri, pînă la cea din urmă nervură ; ca să coboare iarăși, o dată cu noaptea, să alunece în cascadă, să scadă din crenguță în crenguță, din ram în ram, pînă în întunecatele ganguri și pridvoare ce duc în pămînt.
Un etern flux și reflux îi înveșnicește durerea și nostalgia, iar rădăcinele-i îi țin robit ca pe un uriaș legat în lanțuri, adus din cine știe ce colț de lume spre batjocura trecătorilor.
Un răget de fiară îl face să se deștepte din nou și să se cutremure. Imperiosul glas pe care îl aducea vîntul torid din galbenele pustiuri, glasul care își striga foamea și dragostea, netulburat de nimeni, cînd biruitoarea primăvară își dezlega puterile vieții, a trecut prin aer…
Neașteptat însă vîntul și-a îndreptat aiurea aripa, și glasul leului domolit s-a amestecat cu alte zvonuri și a amuțit ca o părere...
În locul galbenului pustiu peste care vîntul aleargă mînînd la infinit mișcătoarele valuri de nisip, o mare uriașă de coperișuri îl împresoară. Zădarnic caută bătrînul centenar să vadă nălucind în zări culmile ninse ale munților ; zădarnic caută spre șesuri, doar o zări nesfîrșitele turme ; zădarnic își mișcă fremuitoarea pleată căutînd să se înșele și picură lacrimi mari de chihlimbar din înaltul ramurilor așteptîndu-și dezrobirea.
Mii de vieți însă, aduse din toate colțurile lumii, mii de ființe străine, care născute pe un mal de mare, care venite din tropice, care odrăslite sub nordice ceruri, tînjesc și suferă ca și dînsul ; dureri minuscule, alături de durerea lui uriașă.
Anii vor curge însă, și cercurile, tot mai multe și mai mari, îl vor cuprinde, pînă ce gol de sevă va rămîne într-o zi în fața cerului, așteptînd vîntul milostiv care să-l dea la pămînt. Cu zgomot va cădea schelăria de lemn și va putrezi în țară străină ; înjosit va ajunge splendidu-i trup, din care netrebnice scînduri și grinzi se vor face ; zgomotoase vor suna ferăstraiele împrăștiindu-i alba pulbere care, ridicată poate de vînturi, va mai întoarce măcar o parcelă din el, în țara lui.
Mari, bătrîni și aproape de cer ca și dînsul trebuie să fie acum melezii, terebinții, chiparoșii, pe care i-a lăsat acolo. Lungi și rămuroși poate unii au căzut la pămînt, tremurători și sonori cînta poate alții, înfiorați de glasurile ce vin din pustiuri, dar și ei vor cădea la rîndul lor, cînd viața ca un val obosit de-abia își va mai putea scrie ultimul cerc, ce se va sparge de țărmul morții.
Grinda sfîntă, ce sprijinea splendoarea templului Ierusalimului, nu
va mai ajunge nici unul, căci biblicile vremuri au apus ; nici scîndura
prețuită ca să slujească drept sicriu faraonilor, căci faraonii au
trecut și ei de pe pămînt, intrînd cu toată seminția lor sub albul
portal al piramidelor...
Cedrul
Aceasta pagina a fost accesata de 681 ori.